Stiri interne

Cristiana avea doar cinci ani când mama ei a luat-o de mână și a dus-o în casa unui bărbat. Seara, fetița s-a trezit: „Eram dezbrăcată şi simţeam ceva ciudat mişcându-se lângă mine”

În acel sat de pe malul Dunării sunt mulţi copii în plasament la asistenţii maternali. Se cunosc şi ţin unul la celălalt, ca şi cum ar fi fraţi de cruce. Merg la acelaşi liceu şi aşteaptă cu aceeaşi teamă ziua în care vor deveni majori, pentru că acum ştiu că ea le va aduce numai suferinţă. Cristiana a ajuns într-un centru la 6 ani.

A dus-o acolo, ţinând-o de mână, mama ei biologică, după ce tatăl a murit. Avea şase fraţi, iar ea era cea mai mică dintre ei. N-are multe amintiri cu mama, dar una i-a rămas întipărită în memorie. Seara în care femeia a dus-o, pe ea şi pe încă un frate, să doarmă la un ţigan, iar el „ne-a dat ceva într-un pahar, semăna cu apa. Aveam doar 5 sau 6 ani… Nu mi-am dat seama şi am băut”, povesteşte fata, pentru Libertatea. 

„Am adormit repede, apoi m-am trezit şi am văzut o cameră video micuţă pusă pe colţul unei mobile vechi. Eram pe pat, dezbrăcată, şi simţeam ceva ciudat mişcându-se lângă mine. Apoi, aveam senzaţia de greaţă.” De la centru, Cristiana a fost plasată la un asistent maternal care, după câţiva ani, a renunţat la ea. A ajuns într-o altă familie unde, spune ea, se simte iubită. Nu poate accepta să se reîntoarcă în centru. „Centrul de plasament nu asigură nici măcar strictul necesar unui copil sau unui adolescent. În plus, în familiile de plasament, pe lângă celelalte legături care apar, se crează şi o legătură sufletească cu asistentul maternal: ţi se oferă iubire şi te simţi protejat”, spune Cristiana. „Centrul de plasament nu poate oferi iubire!”.

„Vreau doar ceea ce vrea orice copil: protecţie şi iubire”

Alina a fost dată în plasament de la vârsta de 3 ani. Mama ei era băută când a dus-o la centru. Le-a spus celor de acolo că a făcut fetiţa doar ca să scape de închisoare. Că apoi a ţinut-o legată de pat şi că pe ceilalţi copii mai mari îi trimitea la cerşit, pentru că nu avea ce să le dea să mănânce.

Toate aceste lucruri Alina le-a aflat de la asistenta maternală care o creşte. Tot ea a descoperit şi că fetiţa, care îi fusese dată în grijă fără vreo fişă medicală, suferea de mai multe boli, printre care şi epilepsie.

Alina mai are doi ani până la majorat. „Aşteptarea vârstei de 18 ani a devenit o grijă în plus”, mărturiseşte fata.

„Vreau doar ceea ce vrea orice copil: protecţie şi iubire. Iar familiile de plasament chiar se străduiesc să îţi ofere totul. Condiţiile din centrul de plasament sunt mai rele decât cele din spital. Centrul nu ştie cum să se străduiască şi să pună pe primul loc nevoile tale.’

Asistentul maternal „şi-ar da şi viaţa pentru mine şi pentru sora mea”

Ioana şi Daniela sunt gemene şi au fost crescute de asistentul maternal de la vârsta de 1 an şi 8 luni. Li s-a spus că părinţii le-au abandonat din cauza sărăciei. Azi, fetele nu vor să ştie nici cine sunt ei, nici ce explicaţii au.

Singura lor „mamă” e asistentul maternal. „Este persoana care şi-ar da şi viaţa pentru mine şi pentru sora mea. Ea merită totul”, spune Ioana.

Când avea 8 ani, a mers într-un centru cu asistenta maternală care trebuia să ducă nişte acte. „Am putut să-mi dau seama de tristeţea celor de acolo, privindu-i în ochi. Eu am nevoie de afecţiune şi de siguranţă, dar cel mai important element pentru dezvoltarea şi formarea mea este nevoia de a avea o mamă. Doar ea îmi poate oferi iubire”, mărturiseşte fata.

Ea şi sora ei vor împlini anul acesta 17 ani. Au întors clepsidra şi aşteaptă cu teamă ziua în care statul va veni şi le va lua de la asistentul maternal. „O mamă este cea care te creşte şi îţi umple inima de iubire. Este cea care te învaţă să iubeşti”, spune Daniela.

„Eu cred că centrul de plasament nu va fi în stare niciodată să ofere asta.”

„Când a plecat, scriau mesaje ca şi cum ea murise”

Cristiana, Alina, Ioana şi Daniela sunt doar câţiva din copiii crescuţi în satul de pe malul Dunării. Ei, cu poveştile lor de viață, sunt cei cu care statul se joacă de-a părintele, mutându-i dintr-un loc în altul, ca pe nişte saci de cărbuni.

Când Sara a fost luată de cei de la DGASPC, copiii erau în vacanţă. Dar au aflat rapid pentru că „în grupul nostru de Facebook au început să curgă mesajele. Cu toţii scriau ca şi cum ea murise. «Nu mai e printre noi», «i-a părăsit pe cei dragi», «a plecat pentru totdeauna»… Plângeam cu toţii”, povesteşte Ioana. „După ce ne-am mai revenit din şoc, am început să o căutăm.”

Dar Sara nu avea nici telefon mobil, nici pagină pe Facebook. Trecuse Munţii Aninei, cu hainele în patru saci de iută, plângând tot drumul de două ore, pe bancheta din spate a unei maşini de la Protecţia Copilului. Pentru că toți acești copiii sunt încă beneficiarii DGASPC-urilor, vom proteja identitatea celor cu care am stat de vorbă; numele ce apar în articole sunt cele pe care ei şi le-au ales.

Loading...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Captcha Captcha Reload

Close